Nu „dispărem” pentru ei, mai degrabă nu existăm

Ce s-a întâmplat cu Vlad? Unde este, unde ar putea fi, mai este în viaţă? Întrebări pe care şi le pun, chinuiţi de lacrimi şi nesomn, o mamă şi un frate, familia unui ofiţer român de marină, dispărut în apele Mediteranei, într-un total mister. Întrebări la care prietenii, colegii, rudele, nu află nicio urmă de răspuns, după zece zile de la dispariţie. Vlad, care abia a împlinit 30 de ani, este românul dispărut în zona unui golf din partea italiană a Mării Mediterane, fără urmă, de pe vasul pe care lucra ca ofiţer. Din respect pentru familia lui şi pentru ca ancheta să se poată desfăşura în condiţii optime, am evitat să mediatizăm în primele zile acest caz, deşi am fost primii care am ştiut despre el, încă din primele ore, prin relaţia pe care o avem cu familia lui Vlad, ei fiindu-ne oaspeţi aici de multe ori. Şi tot cu ei am căzut de comun acord să aşteptăm o zi, două sau trei, o părere sau un semn de la oficialităţi. Timpul s-a scurs, într-un chin de neimaginat pentru cei de acasă, fără ca ei să poată afla un semn cât de mic menit să le dea o speranţă sau o certitudine, dacă de speranţe n-ar mai fi fost loc. Nu ştiu dacă un părinte îşi poate imagina un scenariu mai cumplit decât acela în care este sunat, în toiul nopţii, iar de la capătul celălalt al firului să audă, să traducă şi să proceseze buimac, cele mai grele şi de neînţeles cuvinte: „Copilul dumneavoastră a dispărut. În mare. Noi credem că s-a sinucis.” Punct. Îţi cunoşti băiatul, ştii că e un om vesel, optimist, plin de viaţă. Că abia aşteaptă să vină acasă pentru a fi împreună cu cei dragi, de Sărbători. Că iubeşte al naibii de mult viaţa, că vrea o familie, vrea copii, vrea să trăiască. Este lesne de înţeles de ce această mamă, o femeie puternică şi cerebrală, a refuzat să creadă şi să accepte această primă ipoteză. Şi de ce se încăpăţânează să ştie mai mult sau să afle dacă, cumva, lucrurile nu stau cu totul altfel. Ca mulţi alţii care s-au aflat într-o situaţie asemănătoare, aleargă să facă cereri în instanţă pentru ca cercetările să demareze aşa cum e firesc într-o dispariţie cât se poate de suspectă. Să obţină formarea de comisii rogatorii (comisii din România care participă alături de autorităţile ţării în care s-a produs evenimentul, la desfăşurarea cercetărilor).

O problemă cel puţin la fel de gravă cum este dispariţia în sine, fără urmă, a unui român plecat la muncă în străinătate, este aceea că trebuie să treacă nedrept de mult timp până când autorităţile din România se mobilizează în cazurile de acest gen. Dacă în joc este viaţa unui interlop, a unui politician sau a unei „personalităţi” cu care suntem intoxicaţi în mass-media, săritul în bocanci al autorităţilor se produce instantaneu. Aterizează oficialii români, cu ochii cârpiţi, şi în Patagonia! În doar câteva ore. Personalitate să fii, că dacă eşti aşa, mai „nimeni”, în viziunea lor, trec săptămânile şi te îmbolnăveşti aşteptând. Există consulate ale României în aproape toate statele lumii, de Europa nu mai vorbim pentru că în orice ţară europeană există o ambasadă aflată în subordinea Ministerului Afacerilor Externe român. Ambasade care în afară de vize, lansări de carte, expoziţii şi dineuri, ştim că au şi alte atribuţiuni. În cazurile în care problema, sau drama unui român se produce pe teritoriu străin ori în apele teritoriale străine, desigur, intervin primele organele de anchetă din statul respectiv; însă aşa cum citim, din curiozitate, pe pagina MAE, există printre alte funcţii nenumărate de miniştri, consuli, secretari, ofiţeri etc. şi un Ministrul delegat pentru Relaţiile cu Românii de peste hotare, care activează tot în cadrul MAE şi care coordonează activităţile din domeniul relaţiilor cu românii de pretutindeni. Aici sunt incluse şi problemele lor, greutăţile pricinuite de angajatorii dezumanizaţi, pierderile de documente de călătorie, situaţii dificile sau grave în care românii plecaţi la muncă afară, s-ar putea găsi la un moment dat. Atunci când discutăm despre dispariţia, fără nicio urmă, a unui român, ca să nu ne gândim la ce e mai rău, atribuţiile acestui minister în cazurile respective trebuie să fie exercitate cu cea mai mare responsabilitate şi celeritate. Cât mai urgent, adică, şi tot urgent, familia sau aparţinătorii trebuie informaţi, ţinuţi cum se spune, la curent cu noutăţile, cu mersul anchetei şi cu primele concluzii. Sprijinul psihologic dă-l în colo, suntem tari, nu? Ne descurcăm noi şi fără el! Dar când trec zece zile şi toată lumea tace sau îţi trânteşte telefonul în nas, tu, ca român, te întrebi ce ai face în locul acestor oameni care aleargă disperaţi pe străzi neştiind de unde să mai adune o veste, o informaţie menită să le alunge chinul semnelor de întrebare. Tinerii sau mai puţin tinerii din Sălaj, sau din întreaga ţară, cărora le ducem dorul, sunt plecaţi să muncească pentru alţii, dar cu speranţa că ei şi copiii lor ar putea avea un trai lipsit de nenorocirile de pe piaţa muncii din România, incluzând desigur şi salariile. Eu nu sunt pe deplin convins că, român printre străini fiind, beneficiez de protecţie, de atenţie, de sprijin, în adevăratul sens al cuvântului, iar familia mea de ceea ce e firesc şi normal să beneficieze dacă eu mă pierd, dispar sau nu mă mai întorc acasă. Vreau să am convingerea că familia mea va primi răspunsuri, lămuriri, că îi vor fi oferite cu maximă responsabilitate, întocmai şi la timp, toate informaţiile despre evenimentul prin care, e foarte posibil ca ei să nu mă mai poată vedea. Vreau să fiu convins că prin banii noştri cu care plătim aceste funcţii, nu voi tremura pe la uşi aşteptând să mă bage cineva în seamă în timp ce copilul sau fratele meu este declarat „dispărut în Univers”, şi atât. Banii care susţin aceste ministere, bugetul de stat şi noi evident, bani care nu sunt deloc puţini, trebuie să fie justificaţi prin sprijin necondiţionat şi eficient, nu prin comunicate care seamănă cu citatele din wikipedia sau care să ne spună în doi peri că „va fi bine” sau că „vom mai fi noi, anunţaţi”. Informatii şi date clare, concrete, relevante! Care să ne facă să înţelegem exact care sunt relaţiile cu statele respective, la ce să ne aşteptăm, unde se termină obligaţiile lor şi în ce punct încep ale noastre. Sunt sute de cazuri de români dispăruţi şi zeci în care nimeni nu a reuşit să le dea de urmă. Familii care trăiesc un prezent mutilat şi un viitor sumbru, atâta timp cât nu au nici măcar unde să verse o lacrimă, să înţeleagă şi să accepte, măcar cât să poată să trăiască aşa cum vor putea, pe mai departe.

Nu există campanii de informare la nivel naţional, sfaturi, atenţionări, instrucţiuni pentru ceea ce trebuie făcut atunci când există o situaţie de maximă urgenţă prin care un român trece sau în care se zbate departe de ţară, singur şi fără niciun sprijin. Pentru el, dar şi informaţii pentru cei de acasă care îl pot ajuta şi ei la rândul lor.

Ce s-a întâmplat cu Vlad, nu ştie nimeni. Sau cei care ştiu, tac. Declaraţiile sunt contradictorii, informaţiile sărace sau total inexistente. O altă familie de români care nu ştie nimic despre dispărutul ei, iar zilele trec şi trec şi săptămânile. Ca ei, poate fi oricare dintre noi, în orice clipă. Ce s-a întâmplat cu Vlad nu ştim încă, însă ştim sigur şi vedem ce s-a întâmplat cu România în ultimii 25 de ani. Şi în ritmul acesta, putem să bănuim uşor ce se va întâmpla cu noi toţi, de acasă sau de departe, dacă cei care ne conduc şi trebuie să răspundă pentru soarta acestei ţări, vor merge pe acest drum strâmb, în continuare.